Mergem mai departe, căci am început să mă plictisesc chiar eu de propriile-mi explicaţii. Undeva în mijlocul oraşului, pe partea stângă a singurei străzi asfaltate din oraş - era artera principală, de – se afla una dintre cele mai surprinzătoare case, atât din punctul de vedere al unui architect, cât şi din cel al unui simplu om care se mira de cum dracu’ înca nu s-a prăbuşit chestia asta.
Era o casă destul de mare, cu un etaj, o uşă de intrare în faţă şi încă trei ferestre, două jos şi una la etaj, anticipând astfel şi numărul camerelor ce le vom studia puţin mai incolo. Prima fereastră, cea din dreapta.. păi cam lipsea, era plină de găuri ca şi cum cineva ar fi spart-o, cea de-a doua fereastră, cea din stânga, era mereu aburită, iar cea de la etaj nu prea avea vreun rost, perdeaua fiind mereu trasă.
Intrând în casă - altă ciudăţenie, observi un mic hol care se împarte în trei, parcă ar fi o mică intersecţie, nu alta, şi fiecare sub-arteră duce în una dintre cele trei camere.
Ca primă cameră o aleg pe cea de sus, mi-e frică de înălţimi aşa că văd asta ca o bună ocazie să-mi depăşesc teama. Urcând treptele observi cum toată casa înclină spre partea stangă, asta cum urci, căci dacă ar fi să cobori ar înclina spre dreapta, până ce blochează orice drum înspre cealaltă parte, făcând astfel imposibilă existenţa unei alte camere pe acest etaj. O luăm la dreapta, dăm de o uşă plină de zgârieturi şi o deschidem. Ah, am uitat să vă spun, casa nu este a mea, eu locuiesc vis-à-vis, casa este a unor bătrâne, cam nebune dupa părerea mea, ce locuiesc aici cu mult timp înainte de a mă naşte.
În prima cameră dăm de prima tanti, spun aşa din lipsă de respect şi de cunoştinţă, ar putea fi bărbat la ce mustaţă are. Camera ei este una înaltă, cu toti pereţii acoperiţi de biblioteci însă nici urmă de vreo carte. În schimb rafturile toate erau acoperite cu iarba mâţei sau Nepeta Cataria – un pic de latină nu strică niciodată. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama până acum, dar tanti Chimera avea o înclinaţie patologică către pisici, de aceea camera ei era şi plină de astfel de specimene, iar ea încerca să le ofere un mediu cât mai confortabil. Îi plăcea să vadă cum pisicile, sub efectul plantei oferite cu atâta dragoste, cădeau una câte una ca rahatu’ de porumbel, scuzaţi-mi limbajul, de pe rafturile bibliotecii cu spume la gură, extaziate, cum se prăbuşeau la podea şi rămâneau astfel cel puţin jumătate de oră până s-o ia de la capăt. Poate vi se pare puţin sadică imaginea, dar în mintea ei nu exista ceva mai frumos decât asta. Mintea Chimerei era foarte ciudată, mereu se credea la Oktoberfest, înconjurată de cârnăciori şi bere, şi auzind mereu muzică în cap, chiar fredona uneori “dam dam duri dam dam..” şi aşa mai departe, de aceea şi surorile ei mai mari au izolat-o sus pentru a nu le mai stresa. Un alt lucru neobişnuit în camera ei era faptul că pe tavan nu exista nicio lustră, ci doar un leagăn, la care Chimera ţinea atât de mult încât prefera uneori chiar să doarmă în el în dauna patului care oricum era suprapopulat de pisici. Nu ştiu exact la ce ţinea mai mult tanti asta, la pisicile ei sau la leagănul ei.
Acum spre a doua cameră. Coborâm iarăşi treptele, acum observaţi cum casa înclină spre cealaltă parte, exact cum am zis mai devreme, şi ne îndreptăm spre bucătărie. Cea de-a doua soră, îi vom spune Freni era chiar mai nebună decât prima, doar că ea şi-a ales o nebunie mai acceptabilă, se credea bucătar. Aşa că toată ziua nu făcea altceva decât să gătească şi să gătească şi iarăşi să gătească cele mai fine mâncăruri, de aceea şi geamurile mereu aburite. Într-adevăr se pricepea, într-adevăr.. zic asta pentru că ştiu, chiar şi eu am trecut o dată pe la ea. Acum să nu credeţi că le fac vizite. Nu. Există o metodă mult mai simplă. Doar sun la uşă.
Suni la uşă şi aştepţi. Freni încurcă de obicei soneria cu clopoţelul ce ar anunţa o nouă comandă, vine, deschide uşa şi îţi aruncă în cap exact ce tocmai a terminat şi pleacă. Nu-i cel mai frumos mod de a servi o persoană, dar după ce termini de mâncat nu numai că te opreşti din a o înjura, ba chiar o alinţi în gând. Şi lui Freni îi plac pisicile surorii ei, de aceea uneori le face de mâncare. Însă nu urcă niciodată. Aşa că pisicile sunt nevoite să coboare când li se face foame. De obicei coboară cea desemnată de către celelalte (pisicile constituiseră o adevărată francmasonerie de ceva timp şi controlau în fapt întreaga casă, mai că ai zice ca prezenţa bătrânelor în casă era doar tolerată). Ajunsă în bucătărie pisica miaună, iar Freni, văzând-o, îi lipeşte “comanda” de cap şi îi dă un şut în fund ca să-i fie clar că doar atât are pentru moment. Pisica urcă cu mâncarea şi începe festinul.
Ca orice eveniment şi acesta are o parte întunecată, pisicile uneori stând prea mult sub efectul ierbii uitau să coboarea dupa mâncare, iar când se trezeau şi îşi aminteau erau deja lihnite. În astfel de momente nici una dintre pisici nu vroia să fie aleasă să se ducă pentru mâncare, deoarece era conştienta de ceea ce s-ar putea întâmpla. De cele mai multe ori când se ajungea în această situaţie, pisica desemnată să aducă mâncare, cum intra pe uşa era digerată de către celelalte cu tot cu pacheţelul de mâncare, nu că s-ar fi pus rău cu ele, ci doar pentru că fusese considerată a fi cea mai dispensabilă.
De cele mai multe ori Chimera nici nu observa dispariţia uneia dintre pisici, însă când observa nu facea altceva decât să se dea în leagăn până uita (din cauza asta nici nu dădea vreodată nume pisicilor).
În sfârşit ne îndreptăm şi spre cea de-a treia cameră. Pentru persoana din această cameră nici nu ştiu vreun nume, nici nu-mi vine în gând unul sau altul. Ştiu doar că stă în acelaşi scaun de când sunt pe lume şi că niciodată nu zice nimic. Singurul moment în care îţi dai seama că e vie este când te apropii de fereastră. Nu suporta să vadă pe nimeni aşa că în momentul în care cineva se aproprie de casă începe să arunce cu cărămizi după el sau ea, în funcţie de caz. Din cauza asta fereastra era plină de găuri şi, din moment ce nu se poate apropia nimeni s-o schimbe, aşa a fost mereu şi am un vag sentiment că aşa o să şi rămână. Când eram mic mă amuzam când vedeam un trecător cum primea o caramidă în cap. La un moment dat începusem chiar să mă întreb de unde are ea atâtea cărămizi, însa într-o seara îmi explică tata. Pur şi simplu le scoate din perete şi le aruncă (răspuns la întrebarea de ce casa înclina într-o parte).
Interesant cum totul a reuşit să decurgă cât de cât normal atâţia ani fără ca nimeni să aibă ceva de obiectat.
Aşa că într-o noapte puţin după ora două se adună toţi orăşenii şi dau foc casei. Martor la toată întâmplarea o văd pe cea din a treia cameră cum doar stă pe scaun, ca întotdeauna, deşi înconjurată de flăcări şi nu puteam decât să mi-o imaginez pe cea de la etaj cum doar se dădea în leagăn încercând doar să treacă mai repede peste, iar cea din bucătărie probabil nici nu a simţit acele câteva grade în plus.
„Agnus Dei” – iarăşi, puţină latină nu strică niciodată.
Şi dacă mă veţi întreba de ce s-au întamplat toate acestea, sau de ce aşa brusc vă pot zice doar atât: au fost considerate a fi cele mai dispensabile...
A Borkan Production
