03

picasem din nou din ceruri, purtat printre nori de vant,
si m-am trezit ca altadata cu picioarele pe pamant.
asfaltul era ca-n-totdeauna: rece, gri si dur
si starea de neliniste iar nu aveam cum sa o inlatur.

nu-mi gaseam niciodata locul, eram in general considerat nepotrivit
si tineam cu tarie la o trasatura care nu mi-ar fi adus niciun merit.
incercasem la un moment dat si ma cacasem o ceasca de ceai,
insa haina nu-mi venea bine... am aruncat-o si acum e plina de mucegai.

preferam sa-mi pastrez naivitatea si sa cred ca pot zbura
voiam ca de lucrurile simple, sincer sa ma pot bucura.
nu voiam sa devin un cinic cu sprancene mereu incruntate,
si sa-mi acompaniez propunerile copilaresti doar cu un "de ce nu se poate?"

cred ca la nevoie... intotdeauna ma va asteapta o scara,
care duce spre un nor, deasupra unei campii, pe timp de primavara;
si norul de nor legat, printr-un continuu curcubeu,
mozaic al amintirilor, ca al copilariei milieu.


abc/p

abc

cand toata lumea joaca in contrapartida,
eu ma opresc -
imi iau gemul si am plecat.

viitorul ne cam ajunge din urma
si sfaturile trecutului rasar din nou la fiecare colt,
ca o reluare din "kevin, singur acasa"
in noaptea de craciun.
tre' sa fii mic ca sa le mai poti privi cu ochii buni inca,
in rest predictibilitatea anosta nu duce decat la iritare si frustrare,
insa acceptarea absurdului niciodata.

cand toata lumea joaca in contrapartida,
eu ma opresc -
imi iau gemul si am plecat.

incapatanarea nu duce decat la ridicol,
dar incapatanati sunt toti.

o dambla sincera nu face rau decat persoanei insasi,
in timp ce o dambla lasa tuturor.
durerea altora e mai usor de suportat
- iti ofera un fel de pseudo-superioritate asupra sortii -
insa nu si smiorcaielile lor.
si totusi, in timp, la final de zi
cel mai bine ar fi fost sa tanjesti dupa lacrimi proprii.
de bine, de rau, cu tine ramai cel mai des.

cand toata lumea joaca in contrapartida,
eu ma opresc.
imi iau gemul si am plecat.
imi caut o masuta pentru dimineata
ca sa pot taia o felie de paine proaspat coapta.


A Borkan Production

JL

înainte să-mi pun ochelarii cu lentile sferice, negre,

îmi pusesem centura. măcar pe drumuri să fiu pacifist.

în difuzoare se auzeau în mare parte john lennon cu "imagine"

şi nirvana cu "rape me".

uneori uitam să mă mir de alternanţa câmpurilor pustiite

cu a cea câmpurilor acoperite de beton,

la intervale atât de scurte.

(desigur, uneori uitam să mă mir şi de viteza noastră.)

de altfel, pacifistul îşi are originea în mica porţiune de libertate

experimentată de fiecare dată cu aceeaşi intensitate pe aceeaşi porţiune de undeva de prin buzău.

hotărâsem între timp ca atunci când mor să fiu incinerat,

iar cenuşa mea să fie împrăştiată exact peste porţiunea cu pricina.

- ca o garanţie a libertăţii de după moarte.

oraşele nu se deosebeau prea mult între ele,

ori mai mari, ori mai mici.

semafoarele arătau aceleaşi culori,

iar pe trecerile de pietoni păreau a păşi mereu aceeaşi oameni.

câmpurile, deşi nelocuite, purtau amprenta oamenilor

prin simetria şi geometria aproape perfectă.

satele moţăiau.

în marele oraş publicitatea e totul,

alături de degradare.

pe un şantier de construcţii o vagaboandă îşi lasă chiloţii în vine şi se pişă.

zâmbeşte naiv maşinilor.

- doar conceperea motivului ar cauza unora nevroze.

am văzut multe tâmpenii la viaţa mea,

ce am auzit în schimb, nu prea am luat în considerare.

în centru, un moş cu un topor în mână

încearcă să ciopârţească un stâlp,

strigând în gura mare: "copacii nu scuipă picături de lumină incandescentă,

ei fac umbră pământului!"

toţi în jurul său par a fi de acord,

totuşi se feresc din/de calea lui.

constrângerile constrâng la conformare,

alternativa este aparenţa de nebunie.

însă moşul, mare pişicher, ştie mereu ce să zică,

îşi priveşte copiii crescuţi de-atunci: "niciodată nu e prea târziu!"

vasăzică... mai există speranţă?!

A Borkan Production

ceaşcă de ceai

m-am câcat o ceaşcă de ceai

demnă de pus pe masă lângă prăjiturele,

şi am zâmbit ostentativ cu dinţii pe afară,

lăsând să mi se vadă gingiile.

- erau curate, roşii, sănătoase -

ochii mi se închideau de fiecare dată.

am fost apreciat disimulând,

însă acea apreciere era simulată.

ştiam asta, dar dacă tot începusem

nu aveam decât să-i urmez cursul.

indiferent, viaţa tot acelaşi cerc închis ar fi fost.

"într-un coş de rufe n-au ce căuta haine curate",

mi-am tot repetat,

"însă toate se murdăresc oricum, de cum le punem pe noi".

A Borkan Production

barba

mi-e goală faţa fără barbă, mi-e goală şi mi-e rău,
dar lama fost-a-n mâna mea, mi-am fost singur călău.
acum să dau ochii cu lumea mi-este mult prea frică
deşi barbă-i încă în mine, pe-afară e prea mică.

privirile nu contenesc, toţi zic c-arăt mai tânăr,
fixaţi în egoismul lor nu observă şi cum sufăr.
"sus pânzele!" - aş fi ţipat şi-aş fi plecat departe,
însă un pirat fără barbă, nicicând că nu se poate.

acum stau fix în faţa oglinzii şi mă uit mirat la mine,
c-o foarfecă în mână şi-un drac pe umăr ce ţipă
"pariu că nu te ţine!"
…

(cu toţii suntem deseori uşor duşi cu pluta,
lasă-mă să-mi crească barba şi-o să-mi găsesc singur ruta.)

A Borkan Production

Sursa poza

A

nu mai e ca şi cum aş merge la pas,
se pare că nu-i soluţie chiar pentru orice impas.
şi totuşi încăpăţânarea îmi continuă,
ţelul tot o viaţă ferită de muncă asiduă.

static e ori omul, e ori gândul,
iar ori omul, ori gândul e ori violentul, e ori blândul.

el - început de viaţă şi ca oricare cetăţean normal
ajunsese să înţeleagă că e mulţumitor şi un conţinut banal.
o familie, o casă, un salariu modest,
şi oleacă de frică băgată în piele
care să înăbuşe orice formă de protest.

însă diferenţa de la teorie la practică
e ca diferenţa de la cer la pământ,
o mentalitate statică,
care e trezită doar de cel mai rece vânt.

prăbuşirea credinţelor duce la alienare,
tragic e momentul în care nu mai există nicio alintare.

şi totuşi el încearcă iarăşi să se ridice,
se consideră totdeauna singur, deşi lasă pe alţii să se implice.
acceptă ajutorul însă ajunge să nu-l mai recunoască,
viaţa o mai vede doar ca pe o mască după o altă mască.

conştientizarea de sine se pierde pe drum,
obsedat doar de gândul - "viitorul nu va fi trecutul,
întregul nu va sfarşi în scrum".

în final antagonismul dintre dorinţă şi realitate
doar te ţine treaz nopţile amăgindu-te cu imagini îndepărtate.

dumnezeu o să ne ierte, e de datoria lui,
la fel cum părintele ar trebui să se simtă vinovat pentru greşelile copilului.


A Borkan Production

de dragu' diversitatii

A Borkan Production