sâmbătă, 8 octombrie 2011

JL

înainte să-mi pun ochelarii cu lentile sferice, negre,
îmi pusesem centura. măcar pe drumuri să fiu pacifist.
în difuzoare se auzeau în mare parte john lennon cu "imagine"
şi nirvana cu "rape me".
uneori uitam să mă mir de alternanţa câmpurilor pustiite
cu a cea câmpurilor acoperite de beton,
la intervale atât de scurte.
(desigur, uneori uitam să mă mir şi de viteza noastră.)

de altfel, pacifistul îşi are originea în mica porţiune de libertate
experimentată de fiecare dată cu aceeaşi intensitate pe aceeaşi porţiune de undeva de prin buzău.
hotărâsem între timp ca atunci când mor să fiu incinerat,
iar cenuşa mea să fie împrăştiată exact peste porţiunea cu pricina.
- ca o garanţie a libertăţii de după moarte.

oraşele nu se deosebeau prea mult între ele,
ori mai mari, ori mai mici.
semafoarele arătau aceleaşi culori,
iar pe trecerile de pietoni păreau a păşi mereu aceeaşi oameni.
câmpurile, deşi nelocuite, purtau amprenta oamenilor
prin simetria şi geometria aproape perfectă.
satele moţăiau.

în marele oraş publicitatea e totul,
alături de degradare.
pe un şantier de construcţii o vagaboantă îşi lasă chiloţii în vine şi se pişă.
zâmbeşte naiv maşinilor.
- doar conceperea motivului ar cauza unora nevroze.
am văzut multe tâmpenii la viaţa mea,
ce am auzit în schimb, nu prea am luat în considerare.
în centru, un moş cu un topor în mână
încearcă să ciopârţească un stâlp,
strigând în gura mare: "copacii nu scuipă picături de lumină incandescentă,
ei fac umbră pământului!"
toţi în jurul său par a fi de acord,
totuşi se feresc din/de calea lui.

constrângerile constrâng la conformare,
alternativa este aparenţa de nebunie.
însă moşul, mare pişicher, ştie mereu ce să zică,
îşi priveşte copiii crescuţi de-atunci: "niciodată nu e prea târziu!"

vasăzică... mai există speranţă?!


A Borkan Production

sâmbătă, 24 septembrie 2011

ceaşcă de ceai

m-am câcat o ceaşcă de ceai
demnă de pus pe masă lângă prăjiturele,
şi am zâmbit ostentativ cu dinţii pe afară,
lăsând să mi se vadă gingiile.
- erau curate, roşii, sănătoase -
ochii mi se închideau de fiecare dată.
am fost apreciat disimulând,
însă acea apreciere era simulată.
ştiam asta, dar dacă tot începusem
nu aveam decât să-i urmez cursul.
indiferent, viaţa tot acelaşi cerc închis ar fi fost.

"într-un coş de rufe n-au ce căuta haine curate",
mi-am tot repetat,
"însă toate se murdăresc oricum, de cum le punem pe noi".


A Borkan Production

luni, 16 mai 2011

barba

mi-e goală faţa fără barbă, mi-e goală şi mi-e rău,
dar lama fost-a-n mâna mea, mi-am fost singur călău.
acum să dau ochii cu lumea mi-este mult prea frică
deşi barbă-i încă în mine, pe-afară e prea mică.

privirile nu contenesc, toţi zic c-arăt mai tânăr,
fixaţi în egoismul lor nu observă şi cum sufăr.
"sus pânzele!" - aş fi ţipat şi-aş fi plecat departe,
însă un pirat fără barbă, nicicând că nu se poate.

acum stau fix în faţa oglinzii şi mă uit mirat la mine,
c-o foarfecă în mână şi-un drac pe umăr ce ţipă
"pariu că nu te ţine!"


iar dracul avea dreptate..
pun foarfeca deoparte,
mă uit pe geam departe,
de-ajung în străinătate,
dar mă-ntorc cu rezultate:

inevitabil, barba o să-mi crească iar,
şi-atunci, pe motiv de aspect vulgar,
voi duce lama iar la faţă -
proces ce se va relua de "n" ori în viaţă -
şi voi fi încă odată gol
însă nu şi cum m-am păcălit atâta timp - făr' de control.

controlul fiind o stare de conştiinţă
- deduc şi eu ca o simplă fiinţă -
o barbă să mă facă mai bărbat nu poate,
dar ca să par un pustnic - merge ca pe roate,
... aşa cel puţin ţin oamenii departe.

(cu toţii suntem deseori uşor duşi cu pluta,
lasă-mă să-mi crească barba şi-o să-mi găsesc singur ruta.)


A Borkan Production












Sursa poza

duminică, 12 decembrie 2010

A

nu mai e ca şi cum aş merge la pas,
se pare că nu-i soluţie chiar pentru orice impas.
şi totuşi încăpăţânarea îmi continuă,
ţelul tot o viaţă ferită de muncă asiduă.


static e ori omul, e ori gândul,
iar ori omul, ori gândul e ori violentul, e ori blândul.

el - început de viaţă şi ca oricare cetăţean normal
ajunsese să înţeleagă că e mulţumitor şi un conţinut banal.
o familie, o casă, un salariu modest,
şi oleacă de frică băgată în piele
care să înăbuşe orice formă de protest.

însă diferenţa de la teorie la practică
e ca diferenţa de la cer la pământ,
o mentalitate statică,
care e trezită doar de cel mai rece vânt.

prăbuşirea credinţelor duce la alienare,
tragic e momentul în care nu mai există nicio alintare.

şi totuşi el încearcă iarăşi să se ridice,
se consideră totdeauna singur, deşi lasă pe alţii să se implice.
acceptă ajutorul însă ajunge să nu-l mai recunoască,
viaţa o mai vede doar ca pe o mască după o altă mască.

conştientizarea de sine se pierde pe drum,
obsedat doar de gândul - "viitorul nu va fi trecutul,
întregul nu va sfarşi iar în scrum".

în final antagonismul dintre dorinţă şi realitate
doar te ţine treaz nopţile amăgindu-te cu imagini îndepărtate.

dumnezeu o să ne ierte, e de datoria lui,
la fel cum părintele ar trebui să se simtă vinovat pentru greşelile copilului.


A Borkan Production














A Borkan Production

joi, 25 noiembrie 2010

marți, 29 iunie 2010

restante



A Borkan Production

miercuri, 9 iunie 2010

sesiune







A Borkan Production

joi, 28 ianuarie 2010

cuvinte











A Borkan Production

luni, 18 ianuarie 2010

etaju' 1

Toată viaţa am locuit în blocuri, exceptând zilele sau săptămânile petrecute la ţară, când venea timpul ca pământul să fie muncit, iar părinţii mei, mai mult neavuţi decât avuţi, nu aveau în grija cui să mă lase şi se vedeau nevoiţi să mă care după ei. În rest doar în blocuri.  
Chiar la scurt timp după ce m-am născut, fapt pe care eu singur îl pun în seama faptului că tatăl meu nu s-a mai putut stăpâni şi şi-a dat drumul într-un moment de euforie şi maximă potenţă în condiţii de temperatură şi umiditate perfectă (vasăzică spermatozoidul potrivit la locul potrivit), am fost aşezat în pătuţul meu din camera garsonierei aflată exact şi precis la etajul 1.
Odată cu trecerea timpului locaţia s-a tot schimbat. De atunci am mai locuit la etajul 3 sau 4, la parter şi chiar subsol, însă doar pentru un an, an în care am experimentat situaţia nefericită şi prea puţin documentată a unui şobolan, fără lumină şi dominată de o stare de nelinişte, în schimb plină de mirosuri bizare. Maximul atins a fost etajul 9, timp de două săptămâni în care m-am putut bucura de singura privelişte destul de puternică cât să mă impresioneze. Nu am reuşit niciodată mai mult de atât, însă cel mai probabil chiar dacă aş reuşi acest lucru nu mi-ar fi destul. Întotdeauna aş vrea mai sus. Mai sus decât ultimul etaj al unui bloc? Acoperişul.
Deşi locaţia se schimbase de atâtea ori, locatarii rămâneau mereu aceeaşi, aşadar prea mare diferenţă nu era. Oriunde aş fi ajuns, orice etaj aş fi atins tot aceleaşi feţe le vedeam.  
Colocatarii principali? Chiar părinţii mei. Ştiu că definiţia oficială a DEX-ului pentru colocatar este „persoane străine care locuiesc în aceeaşi casă pe baza unui contract”, sau ceva de genul, şi nu înţeleg de ce aş fi zis greşit că părinţii mei ar fi colocatari. Ei m-au făcut. În certificatul de naştere, care este un contract oficial de altfel, ei sunt trecuţi ca titulari, iar prin consimţirea acestui fapt sunt obligaţi, tot de acel contract, să-mi ofere un acoperiş timp de cel puţin 18 ani. Alt motiv pentru care îi numesc colocatari? Chiar erau străini unul de celălalt. Certurile erau dese, neînţelegerile dintre cele mai idioate, iar finalurile pline de excese de furie şi cuvinte aruncate din orişicare colţ al lingvisticii române, urmate de o scurtă despărţire a celor doi, timp care era umplut pentru mama de lacrimile ei, iar pentru tatăl meu de teoriile sale de conspiraţie împotriva sa.
Mama până la urmă a plecat. N-o judec, doar o înţeleg. Eu am rămas, nu pentru că aş fi vrut, dar eram conştient încă de la început de cum se va termina totul. Aveam un plan.
Ceilalţi colocatari? În principiu colegii, dintre care unii evoluaseră la rangul de prieteni. De ce îi consider şi pe ei aşa? Pentru că 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână petrecute în aceeaşi cameră cu nişte străini vă transformă în colocatari. Oricare din noi era un stereotip, un caracter pe care aveam să-l întâlnesc în viaţă iar şi iar, doar că sub diferite figuri.
Ce-mi plăcea cel mai mult la faptul că am locuit toată viaţa, exceptând acele zile sau săptămâni pierdute la ţară, în blocuri? Serile de vară. Căldura soarelui care tocmai apunea, iar eu cu capul lipit de geam, orbit de razele roşii intensificate la contactul cu sticla geamului mă pierdeam uşor şi voit..
Mai sus decât ultimul etaj al unui bloc? Desigur că acoperşisul. Iar odată ajuns aici, cel mai de sus punct, nu mai există decât o traiectorie. În jos.
Aşadar, între timp am murit. Nu prea înţeleg de ce mirarea, oricum s-ar fi ajuns aici în cele din urmă. Probabil din cauză că aşa încep cei care aud de cele întâmplate să-şi conştientizeze propria finalitate. Oamenilor le pare rău de tragedia altora, însă de a lor se tem.


A Borkan Production

joi, 29 octombrie 2009

'te..

la conta' de gestiune.. aştept timpul să treacă,
limbile ceasului înaintează greu, de zici că se îneacă.
profa este trendy, ca-n secolul XXI,
iar eu stau singur în spate, făcând pe nebunul.
viitorul mi-e scris, o să mă fac contabil,
nu pentru c-aş vrea, ci pentru că-s capabil.
o să ajut firmele să intre-n faliment,
iar cu banii furaţi o să-mi permit un concediu permanent.
pensionarea s-aştepte, o să tot trândăvesc,
iar pe profii care mă trec o să-i tot iubesc.
ASE-ul e nevoie mai mult decât plăcere,
dar, nu-i aşa, prin nevoi a ajuns omul să prospere.


abp