etaju' 1

Toată viaţa am locuit în blocuri, exceptând zilele sau săptămânile petrecute la ţară, când venea timpul ca pământul să fie muncit, iar părinţii mei, mai mult neavuţi decât avuţi, nu aveau în grija cui să mă lase şi se vedeau nevoiţi să mă care după ei. În rest doar în blocuri.  
Chiar la scurt timp după ce m-am născut, fapt pe care eu singur îl pun în seama faptului că tatăl meu nu s-a mai putut stăpâni şi şi-a dat drumul într-un moment de euforie şi maximă potenţă în condiţii de temperatură şi umiditate perfectă (vasăzică spermatozoidul potrivit la locul potrivit), am fost aşezat în pătuţul meu din camera garsonierei aflată exact şi precis la etajul 1.
Odată cu trecerea timpului locaţia s-a tot schimbat. De atunci am mai locuit la etajul 3 sau 4, la parter şi chiar subsol, însă doar pentru un an, an în care am experimentat situaţia nefericită şi prea puţin documentată a unui şobolan, fără lumină şi dominată de o stare de nelinişte, în schimb plină de mirosuri bizare. Maximul atins a fost etajul 9, timp de două săptămâni în care m-am putut bucura de singura privelişte destul de puternică cât să mă impresioneze. Nu am reuşit niciodată mai mult de atât, însă cel mai probabil chiar dacă aş reuşi acest lucru nu mi-ar fi destul. Întotdeauna aş vrea mai sus. Mai sus decât ultimul etaj al unui bloc? Acoperişul.
Deşi locaţia se schimbase de atâtea ori, locatarii rămâneau mereu aceeaşi, aşadar prea mare diferenţă nu era. Oriunde aş fi ajuns, orice etaj aş fi atins tot aceleaşi feţe le vedeam.  
Colocatarii principali? Chiar părinţii mei. Ştiu că definiţia oficială a DEX-ului pentru colocatar este „persoane străine care locuiesc în aceeaşi casă pe baza unui contract”, sau ceva de genul, şi nu înţeleg de ce aş fi zis greşit că părinţii mei ar fi colocatari. Ei m-au făcut. În certificatul de naştere, care este un contract oficial de altfel, ei sunt trecuţi ca titulari, iar prin consimţirea acestui fapt sunt obligaţi, tot de acel contract, să-mi ofere un acoperiş timp de cel puţin 18 ani. Alt motiv pentru care îi numesc colocatari? Chiar erau străini unul de celălalt. Certurile erau dese, neînţelegerile dintre cele mai idioate, iar finalurile pline de excese de furie şi cuvinte aruncate din orişicare colţ al lingvisticii române, urmate de o scurtă despărţire a celor doi, timp care era umplut pentru mama de lacrimile ei, iar pentru tatăl meu de teoriile sale de conspiraţie împotriva sa.
Mama până la urmă a plecat. N-o judec, doar o înţeleg. Eu am rămas, nu pentru că aş fi vrut, dar eram conştient încă de la început de cum se va termina totul. Aveam un plan.
Ceilalţi colocatari? În principiu colegii, dintre care unii evoluaseră la rangul de prieteni. De ce îi consider şi pe ei aşa? Pentru că 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână petrecute în aceeaşi cameră cu nişte străini vă transformă în colocatari. Oricare din noi era un stereotip, un caracter pe care aveam să-l întâlnesc în viaţă iar şi iar, doar că sub diferite figuri.
Ce-mi plăcea cel mai mult la faptul că am locuit toată viaţa, exceptând acele zile sau săptămâni pierdute la ţară, în blocuri? Serile de vară. Căldura soarelui care tocmai apunea, iar eu cu capul lipit de geam, orbit de razele roşii intensificate la contactul cu sticla geamului mă pierdeam uşor şi voit..
Mai sus decât ultimul etaj al unui bloc? Desigur că acoperşisul. Iar odată ajuns aici, cel mai de sus punct, nu mai există decât o traiectorie. În jos.
Aşadar, între timp am murit. Nu prea înţeleg de ce mirarea, oricum s-ar fi ajuns aici în cele din urmă. Probabil din cauză că aşa încep cei care aud de cele întâmplate să-şi conştientizeze propria finalitate. Oamenilor le pare rău de tragedia altora, însă de a lor se tem.


A Borkan Production