înainte să-mi pun ochelarii cu lentile sferice, negre,
îmi pusesem centura. măcar pe drumuri să fiu pacifist.
în difuzoare se auzeau în mare parte john lennon cu "imagine"
şi nirvana cu "rape me".
uneori uitam să mă mir de alternanţa câmpurilor pustiite
cu a cea câmpurilor acoperite de beton,
la intervale atât de scurte.
(desigur, uneori uitam să mă mir şi de viteza noastră.)
de altfel, pacifistul îşi are originea în mica porţiune de libertate
experimentată de fiecare dată cu aceeaşi intensitate pe aceeaşi porţiune de undeva de prin buzău.
hotărâsem între timp ca atunci când mor să fiu incinerat,
iar cenuşa mea să fie împrăştiată exact peste porţiunea cu pricina.
- ca o garanţie a libertăţii de după moarte.
oraşele nu se deosebeau prea mult între ele,
ori mai mari, ori mai mici.
semafoarele arătau aceleaşi culori,
iar pe trecerile de pietoni păreau a păşi mereu aceeaşi oameni.
câmpurile, deşi nelocuite, purtau amprenta oamenilor
prin simetria şi geometria aproape perfectă.
satele moţăiau.
în marele oraş publicitatea e totul,
alături de degradare.
pe un şantier de construcţii o vagaboandă îşi lasă chiloţii în vine şi se pişă.
zâmbeşte naiv maşinilor.
- doar conceperea motivului ar cauza unora nevroze.
am văzut multe tâmpenii la viaţa mea,
ce am auzit în schimb, nu prea am luat în considerare.
în centru, un moş cu un topor în mână
încearcă să ciopârţească un stâlp,
strigând în gura mare: "copacii nu scuipă picături de lumină incandescentă,
ei fac umbră pământului!"
toţi în jurul său par a fi de acord,
totuşi se feresc din/de calea lui.
constrângerile constrâng la conformare,
alternativa este aparenţa de nebunie.
însă moşul, mare pişicher, ştie mereu ce să zică,
îşi priveşte copiii crescuţi de-atunci: "niciodată nu e prea târziu!"
vasăzică... mai există speranţă?!
A Borkan Production
